Anastasie Crimca

     Anastasie Crimca, mare mitropolit al Moldovei, distins cărturar şi om de artă, s-a născut în Suceava pe la jumătatea secolului al XVI-lea, primind din botez numele de Ilie, fiind fiul unui bogat negustor Ioan Crimca şi al cneaghinei Cristina, de unde se bănuie, că prin mama sa, s-ar fi înrudit cu binecunoscuţii boieri Stroici. Puţine date se cunosc despre acest ierarh deoarece multe din manuscrisele şi documentele mănăstiri au fost distruse de năvălirile hoardei căzăceşti. Tot ce putem face este ca, legând datele seci, calendaristice, faptele, atât cât ele ne sunt cunoscute, cu elementele de personalitate pe care încercăm, poate nu întotdeauna cu destulă certitudine, din creaţia lui, să încercăm să conturăm câteva trăsături, câteva aliniamente generale.

     Mitropolitul se pare că a fost ales de Dumnezeu încă din braţele maicii sale să fie păstor duhovnicesc al Bisericii lui Hristos. Părinţii l-au crescut de mic cu frica de Dumnezeu, astfel tatăl l-a învăţat bărbăţia şi tăria sufletească care-l fac pe om statornic şi îndelung răbdător în încercările de multe feluri ale vieţii, iar buna sa mamă l-a învăţat să fie smerit, cu sufletul deschis spre dumnezeieştile frumuseţi, fierbinte în rugăciuni şi iubitor de oameni. Despre copilăria lui Crimca documentele tac, dar de îndată ce tânărul prinde aripi este luat sub supravegherea lui Luca Stroici şi sub îndrumarea acestui boier învăţat, cunoscător a mai multor limbi, începe să pătrundă tainele cărţilor.

     În timpul domniei lui Petru Şchiopu, tânărul Ilie Crimca a fost diac (scriitor) de cancelarie la curtea domnească şi ostaş, căci întărindu-se cu Crucea lui Hristos, fiind îndemânatic, plin de curaj şi râvnă să-şi apere credinţa şi ţara, biruia cu uşurinţa pe năvălitori. Pentru "dreapta şi credincioasa lui slujbă", domnitorul Petru Şchiopul îl răsplăteşte cu o mare întindere de pământ aproape de târgul Sucevei, unde mai târziu avea să ridice Mănăstirea Dragomirna.

Năzuind către lucrurile cele fără de vicleşug, cu însuşiri şi pasiune  pentru învăţătură, tânărul Ilie Crimca nu se lasă amăgit de plăcerile tinereţilor, renunţând la privilegiile clasei de care aparţinea, se hotărăşte să îmbrace haina monahală la Mănăstirea Putna. În noua sa haină, nefăţarnic, plivind din Vieţile Sfinşilor florile darurilor, neprecupeţind nici o osteneală şi dornic să adâncească tâlcul cărţilor sfinte, cu o imaginaţie înaripată, el începe la Putna caligrafierea şi înflorirea textelor biblice care astăzi sunt un tezaur naţional. Acolo, în liniştea chiliilor domneşti, în scumpe ceasuri de migală şi răbdare, zăboveşte zi de zi, stăpânit de o neîntinată smerenie, deprinzând astfel meşteşugul cel cu multă iscusinţă al picturii în miniatură şi scrierea de cărţi. La Putna a învăţat el meşteşugul luptei duhovniceşti şi buna nevoinţă călugărească. Pentru aceste virtuţi, în scurt timp este hirotonit preot şi la cererea voievodului de atunci este numit egumen la Mănăstirea Galata unde a format o obşte bine organizată, cu ucenici buni, care îl preţuiau ca un părinte duhovnicesc.

     După intrarea lui Mihai Viteazu în Moldova, în scaunul de episcop de Rădăuţi este numit Anastasie Crimca, ocazie la care, în 19 iunie 1600 îi depunde făgăduinţă de credinţă noului domnitor. În declaraţia de către domn, Anastasie Crimca spune printre altele: "... şi mai mărturisesc că în Biserică voi păstra pacea şi voi gândi că niciodată nu voi face ceva împotrivă-i; în urma aceasta mă supun crediciosului domn Mihai Voievod şi celui de Dumnezeu încoronatului fiu al său Nicolae Voievod, cărora le voi fi întotdeauna supus şi ascultător din toată inima şi din tot sufletul îi voi iubi pe ei în toată viaţa mea." Unirea celor Trei Principate a primit-o Anastasie Crimca ca o mare împlinire a neamului românesc şi dacă unirea statală a căzut, Anastasie Crimca, prin brâul în trei braţe care apare pe faţada de la biserica mare de la Dragomirna, lasă ca un testament spiritual urmaşilor săi să-şi păstreze unitatea de neam prin aceeaşi credinţă ortodoxă în Sfânta Treime.Odată cu destrămare Unirii şi revenirea în ţară a lui Ieremia Movilă şi a celor trei episcopi ce l-au însoţit, Anstasie Crimca se retrage din scaun şi sihăstreşte timp de aproape şase ani la moşia sa Dragomirna. Aici a zidit o biserică mică, din piatră, numită în documentele vremii Biserica Schitului care astăzi e cunoscută ca Biserica din cimitir.

În primăvara anului 1606, fostul episcop de Rădăuţi revine în ierarhia bisericească fiind ales episcop de Roman, iar după doi ani, în 1608 devine mitropolitul Moldovei şi Sucevei, păstorind biserica lui Hristos timp de douăzeci de ani cu o scurtă întrerupere pe timpul domniei lui Radu Mihnea.

     Ajuns păstor de suflete, cea dintâi grijă a sa a fost întărirea vieţii duhovniceşti în mănăstiri şi în sate. În toate mănăstirile a aşezat egumeni din cei mai aleşi, sporiţi în fapte bune şi în smerenie. Prin târguri şi sate a hirotonisit preoţi ştiutori de carte şi înţelepţi în a conduce poporul pe calea Evangheliei lui Hristos. Astfel, sub lunga păstorie a mitropolitului Anastasie Crimca mănăstirile şi schiturile au trăit o epocă de aleasă înflorire duhovnicească.

În anul 1626, mitropolitul Anastasie Crimca a adunat la Suceava un sinod cu toţi episcopii şi egumenii din mănăstiri şi a întocmit un aşezământ bisericesc.

Prin aceasta el căuta să înlăture orice neorânduieli din Biserica Moldovei şi să întărească Ortodoxia. Acest Regulament din 20 septembrie 1620, păstrat în condicele Negoian, este unul din cele mai vechi documente privind normele de vieţuire mănăstirescă şi drept bisericesc de la noi din ţară.

      În anul 1609 ajutat de către aceiaşi doi fraţi Stroici, Crimca înalţă spre slava Prea Sfintei Treimi, frumoasa mănăstire Dragomirna, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. Este cu adevărat cel mai măreţ altar de mângâiere şi rugăciune care l-a ridicat vreodată un ierarh pe pământ românesc. Despre valoarea arhitecturală a Dragomirnei este de prisos să mai discutăm acum, doar atât că Anastasie Crimca şi-a cristalizat întreaga personalitate în această operă unică, care este o expresie a ctitorului şi a creatorului ei.

Pe lângă grija pe care o avea pentru mântuirea sufletelor păstoriţilor săi şi pentru împodobirea bisericilor, mitropolitul Crimca s-a îngrijit şi de alinarea bolilor şi suferinţelor trupeşti. Astfel, în 1619, urmând exemplul Sfântului Vasile cel Mare, care a construit Vasiliadele, Crimca construieşte la Suceava un adevărat spital devenind astfel fondatorul celui dintâi spital public din ţara noastră.

Anastasie Crimca a îndeplinit şi misiuni diplomatice, a spijinit încercările domnitorilor din vremea sa în dorinţa de neatârnare faţă de Poartă, de neamestec a celor străini de neam şi credinţă în viaţa politică şi în viaţa Bisericii din Moldova.

Ca mitropolit al Moldovei, a zidit la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava un paraclis de iarnă, căci sufletul său ardea în râvna pentru Casa Domnului. La hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, când zeci de mii de pelerini din Moldova şi Transilvania veneau să ceară rugăciunile Sfântului Ioan, Anastasie Crimca, dimpreună cu poporul drept credincios, înălţa smerite rugăciuni, trăind adevărate zile de înălţare duhovnicească, de unitate şi înfrăţire în Hristos a tuturor românilor ortodocşi de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. La întoarcere, românii din Transilvania duceau peste munţi cărţi bisericeşti copiate de călugări, icoane, cruci sculptate şi alte daruri mănăstireşti pe care bunul păstor le dăruia românilor ortodocşi din Ardeal şi Maramureş.

      În 1621, năvălind tătarii asupra Sucevei, mitropolitul a luat noaptea moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi a căutat să fugă în munţi cu numeroşi credincioşi. Dar văzând Dumnezeu rugăciunile slujitorului său şi lacrimile poporului, prin negrăită minune s-au făcut aşa de grele încât carul cu boi nu se putea mişca din loc. Atunci, marele ierarh a făcut litie şi priveghere toată noaptea, a înconjurat cetatea cu Racla Sfântului Ioan cel Nou, protectorul Moldovei şi îndată au fugit păgânii din ţară. O grijă deosebită a avut Anastasie Crimca şi faţă de mănăstirea de călugariţe de la Pătrăuţi unde mai târziu şi-a înmormântat-o pe mama sa cneaghina Cristina.

După anul 1629 datele privitoare la activitatea şi păstoria lui Crimca încep să se împuţineze, iar din unele însemnări de pe diferite cărţi vechi, reiese că în 1629, la 19 ianuarie Anastasie Crimca a încetat din viaţă.

Senin la chip, împăcat la cuget, aşa cum a fost toată viaţa, în isonul ecteniilor, în dangătul plângător al clopotelor, Anastasie Crimca a fost înmormântat în pronaosul bisericii mari, sub o lespede simplă de piatră după cum i-a fost şi viaţa, smerit şi evlavios. Din înşiruirea datelor şi a faptelor se desprind cele mai nobile calităţi referitor la acest mare prelat al Bisericii Moldave din prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Curtean, om de carte, artist, om de cultură, sensibil nu numai la valorile tradiţionale dar şi la vremurile pe care le trăia, vizionar şi om politic care n-a ezitat să-şi pună în cumpănă viaţa şi scaunul pentru promovarea unor idealuri, iniţiator de şcoala, deschizător de drumuri, Crimca mai întâi de toate rămâne în istoria poporului român ca un adevărat profesor de suflete care-şi "pune viata pentru oile sale". Numai astfel se explică faptul că ori de câte ori este chemat în ajutor mitropolitul Anastasie Crimca nu întârzie cererilor care i-au fost adresate. Mai ales noi vieţuitorii nevrednici de astăzi ai ctitoriei sale, îi simţim ocrotirea şi ajutorul.

Muzeul mănăstirii

Locaşul plin de maiestate astfel înălţat a fost să fie înzestrat cu odoare şi podoabe demne de frumuseţea şi măreţia clădirii. Aspectul cel mai interesant în toate domniile este faptul că în spatele acestora trebuie să-l bănuim tot pe cărturarul ...

Galerie foto

Localizare